Cauza paradoxului românesc: Cel mai bogat biotop/cea mai săracă ţară
În condiţiile existenţei unui spațiu atât de bogat, chiar în inima unei civilizaţii de necontestat, este mai mult decât normal să te întrebi de ce există o țară atât de săracă și ce cauză majoră determină paradoxul poporului aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, care nu reprezintă nici măcar 90 locuitori/km2?! Fireşte că cel flămând şi însetat este uşor de condus la nivel mental, cu preţul unui blid de linte şi mai ales cu preţul gâdilării firii prin a fi lăudat că el este cel mai bun din lume. Astfel, o mică parte din populaţie, privilegiată, are tot interesul să lanseze sau cel puţin să faciliteaze lansarea de scrieri al căror conţinut îl constituie ridicarea la rang de apoteoză a naţiunii din spaţiul carpato dunărean, pentru ca aceasta să nu-şi mai pună problema traiului decent şi a bunăstării, ci să se amăgească cu dulcegării izvorâte la nivel de egὸ.
Una din aceste lansări, începute de către artizanul distrugerii fiinţei naţionale româneşti (nicolae ceaușescu) şi continuate cu recrudescenţă de către armata de analişti de toate nuanţele din timpurile noastre, o constituie faptul că poporul carpato-dunăreano-pontic vorbeşte o limbă latină, ceea ce „demonstrează” că dacii, strămoşii românilor, vorbeau această limbă, chiar înaintea romanilor !! Şi de aici nu a mai fost mult ca Dacia să fie considerată locul de geneză a lumii şi bineînţeles iniţiatoarea scrierii terestre!!
Se pare, însă, că atunci când mintea începe să se întunece din cauza inundării trufiei, nici cel mai elementar lucru nu mai poate fi văzut, nici cel mai clar argument nu mai poate fi acceptat. Câte cuvinte latineşti sunt în lexicul românesc? Dacă limba română ar fi nevoită să utilizeze numai aceste cuvinte, românii ar fi nevoiţi să vorbească prin semne, ca surdo-muţii! Lexicul românesc este (aşa cum vom vedea mai jos), în marea lui majoritate, de origine franceză!! Conjunctura preluării limbii vorbite de români a fost prezenţa celor doi împăraţi ai Europei, Napoleon I, care a pregătit terenul culturii şi limbii franceze, şi Napoleon al III-lea (1852-1870), care „a înfăptuit” răspândirea culturii şi limbii franceze la nivel european. Deci, limba română este limbă de origine latină, NU datorită dacilor şi nici romanilor, ci francezilor!!
Cauza îmbrăţişării limbii cu caracter latin a fost cât se poate de logică, pentru că NUMAI cu acest argument a fost posibil ca cele două principate valahe, deseori incluse în imperiul ţarist, să se elibereze de Slavi, precum Coloniile britanice americane de Marea Britanie. Nu este întâmplător că la curtea Valahiei, ca şi la curtea Moldovei, limba oficială era limba rusă şi nu este întâmplător că lexicul limbii Principatelor valahe unite a fost de structură kirilică (slavonă) până în anul 1862, când Valahia a căpătat denumirea de Ţara Românească, pentru ca apoi, în 1866, Principatele unite să se numească România. Odată cu 1848 şi mai ales cu 1862, oamenii de cultură dornici de a făuri o ţară demnă de spaţiul mirific „hărăzit”, au muncit asiduu ca limba şi cultura lingvistică a României de mai târziu să devină cu adevărat una din cele mai frumoase şi mai culte.
Iată că pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic, brăzdat în lung şi în lat de diverse popoare migratoare: goți, huni, gepizi, avari, cumani, pecenegi, slavi, unguri, mongoli, tătari, turci etc, se cristalizează două seminţii de bază: slavă şi maghiară. Unele din ele au migrat spre vest, altele au fost asimilate de către maghiari, cum ar fi cumanii, altele au fost asimilate de slavi, care au format atât naţiuni catolice: cehi, slovaci, polonezi, croaţi, cât şi ortodoxe: sârbi, bulgari etc.
Dovada cea mai de necontestat privind cristalizarea etnică o constituie DENUMIRILE GEOGRAFICE (toponimile) DIN ZONA TERITORIALĂ CARPATO DUNĂREANĂ. Astfel, în regiunea Olteniei şi a Banatului, denumirile slavone sunt majoritare: Craiova (ţinut mărginit), Dolj (regiune de câmpie), Gorj (regiune de munte), Lipova, Orşova, Turnu Severin (cetatea de nord), Ciacova, dar şi în celelalte regiuni: Târgovişte, Dâmboviţa, Prahova, Snagov, Bucov, Moldova, Bucovina (Ţara fagilor), Bălgrad (Oraşul alb) şi multe, multe altele.
Un alt argument (categoric) al caracterului slav al zonei îl constituie îmbrăţişarea cultului ORTODOX. Aşa cum arătam mai sus, multe din ţările slave europene au devenit catolice, dar nici o ţară latină nu a devenit vreodată ortodoxă! Principatele valahe şi-au păstrat caracterul ortodox moştenit de la slavii care s-au instalat în estul Europei, inclusiv în ţinutul carpato-dunăreano-pontic. Chiar şi zeul Kraciun, sărbătorit la 25 decembrie, este preluat de la slavii migratori. Dacă mai punem la socoteală și faptul că pe teritoriul carpato-dunărean s-au format în evul mediu primele cnezate și voievodate, putem constata fără echivoc prezenţa esenţială a toponimiei slave în tot ţinutul moldo-vlah şi chiar în cel transilvan. Kнеаз (cneaz), cuvânt pur slavon, înseamnă prinţ, conducător, administrator teritorial, iar воевод (voievod), din aceeaşi limbă, înseamnă guvernator.
Un al argument peremptoriu îl constituie alfabetul şi fonetica limbii poporului actual al ţinutului carpato-dunărean. Astfel, alfabetul uzitat a fost cel slavon, iar alfabetul latin a început să fie utilizat abia după anul 1850, înlocuirea integrală a alfabetului slavon fiind decretată, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1862. Alfabetul latin nu a putut fi preluat ca atare, fiind necesare numeroase litere (semne) suplimentare, care din alfabetul slavon nu ar fi lipsit: ц (ţ), ш (ş), э (ă), ы (î, â), ю (iu) я (ia), ё (eo), й (i scurt), ь (consoană înmuiată). Şi în timp ce primele patru litere nu le putem utiliza fără diacritice în scopul unei scrieri corecte, lipsa următoarelor cinci se resimte din plin în vorbirea corectă. Astfel, cuvintele terminate cu sunetul ia, le citim ca şi cum ar avea la sfârşit o literă (un semn) care să ofere acest sunet, dar care de fapt nu există. Exemplu: Ro-mâ-ni-a, Ma-ri-a! De asemenea, cuvântul menü nu-l putem citi corect din lipsa sunetului ю, fiind nevoiţi să-l pronunţăm menìu. Şi lipsa literei ё implică probleme în pronunţia cuvintelor masёr, boxёr etc. Şi în sfârşit, lipsa semnelor й şi ь duce la pronunțări ambigui la cuvintele terminate în i precedat de vocală și mai ales precedat de consoană, unde nu pronunțăm sunetul i ca în Bari, Napoli etc., ci ca un fel de i pierdut.
Din dicţionarul de împrumuturi lexicale din limba franceză DILF: Cuvinte împrumutate din limba franceză, Editura Universitară Craiova 2009, putem constata că, practic, toate cuvintele existente în lexicul român sunt de proveniență franceză!! Deci, latinitatea limbii române nu are nici o legătură directă cu limba vorbită de români, ci doar o legătură indirectă, prin intermediul lexicului francez, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea! Ceea ce nu subliniază, însă, colectivul care a elaborat lucrarea (Adriana Costăchescu, Daniela Dincă, Ramona Dragoste), este faptul că marea majoritate a cuvintelor înscrise în dicţionar au, la rândul lor, obârşie grecească! Inclusiv fonetica franceză, în mare parte, este de inspiraţie grecească, exemplu: ou, citit u, ai, citit e etc...
Desigur, lansarea ideii de protocronism terestru al Daciei, vis-a-vis de istoria referitoare la Sumer, Egypt, Hyndus, Grecia şi Israel, constituie efectul unei analize extrem de superficiale şi de simpliste, analiză lipsită de orice logică. Vom aminti aici doar argumentul protoscrierii prin invocarea celor 3 tăbliţe ceramice „găsite” la Tărtăria, un sat din judeţul Alba, localitate care, coincidenţă sau nu, înseamnă iad sau locuinţa Tartorului (Diavolului). Din cele trei relicve ceramice, două sunt găurite și acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar. Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii.
Faptul că nici cu metoda ultraaproximativă 14C nu s-a putut demonstra pretinsa vârstă a acestor obiecte ceramice ca fiind de 5500 de ani, şi că numărul acestora este infim pentru o cercetare serioasă, ipoteza avansată sugerează mai degrabă necesitatea măsurării gradului de prostie umană (chiar şi cu metode radioactive!) a celor preocupaţi de aşa-zisele cercetări de la Tartaria (scuzaţi lipsa diacriticelor la cuvântul de faţă). Dacă o scriere coerentă poate fi apreciată constând în trei tăbliţe ceramice încrustate, înseamnă că lumea nu este departe de alienare...
În zilele noastre, în vremea secolelor XX-XXI, țara aflată în biotopul cel mai bogat din lume în raport cu suprafaţa şi cu numărul de locuitori este atât STAT, cât și DIASPORĂ pentru a-şi menţine existenţa şi fiinţa naţională!! Dar aşa cum se poate remarca din întreaga expunere, inclusiv din sinteza istoriei biotopului carpatic, cauzele teribilului paradox românesc îşi au rădăcina tocmai în istoria şi biotopul carpato dunărean. Să le luăm pe etape.
1) De la geto-daci, românii au preluat Dumnezeul – la origine Om, căruia i se aduce închinare şi care, sprijinindu-se pe viclenie, s-a dat drept Dumnezeu suprem. Iată de ce poporul, încă din formare, a îmbrăţişat cultul ortodox, pentru ca mai târziu să se închine unui om, aşa cum a făcut cu Nicolae Ceauşescu, pe care l-au numit Demiurgul (care înseamnă creatorul lumii, deci mai mult decât un Dumnezeu!), altor oameni precum înalţi prelaţi, personalități politice şi chiar unor oseminte, manifestându-şi astfel starea jalnică în care se află.
Unicitatea adorației dumnezeului-Om s-a răsfrânt până în zilele noastre, astfel încât România este singura țară din lume care:
– Îl consideră pe Iesus Cristos ca pe un personaj după modelul lui Zalmoxe (!)
– îl consideră pe apostolul Petru triplu lepădat de Cristos, în antiteză cu originalul grecesc și cu oricare altă traducere
– a schimbat denumirea existentă în Scriptură de Drakon, Dragon, Drache - denumirea alegorică a imperiului Roman refăcut de la sfârșitul vremurilor, simbolul Diavolului, în balaur (Apocalipsa 12.7-9)
– propovăduiește pe toate meridianele Globului pocăința și ortodoxismul
– se închină cel mai mult la morți (denumiți sfinți) și la oseminte ale diverșilor morți, denumiți, de asemenea, sfinți
2) De la romani, românii au preluat aroganţa, trufia şi infidelitatea. Trădarea, consecinţa infidelităţii, care s-a manifestat în numeroasele cazuri de asasinare ale împăraţilor romani, şi-a pus amprenta şi la „urmaşii” Romei, astfel încât chiar Demiurgul adulat atâţia ani a fost asasinat atunci când „s-a ivit” ocazia. Şi, bineînţeles, cea mai concretă preluare a fost denumirea actuală a ţării care ocupă spaţiul carpatin – România. Cât de bine ar fi fost să fim originali şi să avem propria-i personalitate, numindu-ne în mod justificat Carpatia și nu să preluăm o denumire a simbolului sclaviei mondiale, denumire pe care chiar și Italia a respins-o ca nume statal.
3) De la diversitatea multietnică ce a fiinţat pe vechiul teritoriu geto-dac, românii au preluat eterogenitatea fizică şi psihică, manifestată prin labilitatea caracterologică a întregii populaţiei, astfel încât poporul român nu a terminat niciodată războiul alături de partenerii inițiali de alianță, aflându-se într-o permanentă stare conflictuală!...
Trebuie remarcat că în secolele XV-XIX-lea, prin prezența sa, imperiul Otoman a produs o puternică influență asupra structurii etnice a țărilor din Europa, dar mai ales a celor două principate valahe, motiv pentru care, noul stat european – România nu s-a eliberat nici de sub Rusia și nici de sub Ungaria, ci de sub TURCIA! Istoricii noștri au trecut sub tăcere această influență substanțială turcească asupra structurii etnice a popoarelor valahe, care nu constituie nici o surpriză în condițiile conviețuirii turco-valahe timp de sute de ani!
Făcând referire la cele 7 imperii perindate de-a lungul timpului, denumite de către profetul Daniel, în viziune: fiare, trebuie subliniat că numai imperiul roman este Fiara propriuzisă (a 4-a, care va deveni a 8-a și ultima), fiind descrisă fără chip, ca o hidoșenie. În acest precept, numai imperiul Roman are în concepția sa eradicarea statului împotrivitor, așa cum a făcut cu Cartagina, cu Dacia, cu Israelul etc. Orice alt cuceritor (alt imperiu) și-a propus doar vasalitatea, învățând limba și obiceiurile poporului vasal și uzând de distrugere numai în cazul nesupunerii fățișe a celui ce urma să-i fie vasal.
De aceea, între principatele valahe și imperiul Otoman a fost mai mult timp de pace și conviețuire decât de război! Amintind din cei trei români care s-au războit cu turcii, pe Mihai Vodă, născut în Oltenia la Târgul de Floci, putem vedea și în cazul său legătura strânsă cu Înalta Poartă, care l-a numit voievod al Munteniei, după ce acesta și-a plătit scaunul cu bani de la creditori. Referitor la plata creditorilor, putem spune cu regret că Mihai Vodă (denumit de mai târziu de către istorici: viteazul) este cu adevărat un model negativ, de care trebuie să ne rușinăm. Iată ce ne relatează Enciclopedia României despre acest fapt: La 13 noiembrie 1594, Mihai şi-a anunţat creditorii că îi va plăti, motiv pentru care i-a chemat pe toţi la vistierie. După ce toţi creditorii au intrat în clădire, aceasta a fost incendiată, iar creditorii atacaţi cu tunurile. Cei care au scăpat de tunuri şi de foc au fost ucişi de soldaţii lui Mihai. Garnizoana turcă, de 2.000 soldaţi, a fost şi ea masacrată.
Așadar, fizionomia, cleptomania, pasiunea de emigrare, delăsarea, manelele sunt caracteristici turcești, nefiind deloc asemănătoare cu cele ale maghiarilor, germanilor sau chiar ale slavilor în general.
Toate aceste motive au generat situaţia dezastruoasă în care se află România de astăzi, în care „duşmanii” ţării sunt cei care s-au angajat să muncească cinstit, iar „justiţiarii” sunt cei care îi domină şi îi conduc pe aceştia. Avem tot felul de organisme de represiune, tot felul de mijloace mass-media care stau la dispoziţia acestor organisme, dar numărul cazurilor de corupţie expuse de către organele abilitate a crescut progresiv, depășind orice imaginație. S-a ajuns în situaţia în care nu ştim dacă mai există vreun politician, lucrător în administraţie etc. asupra căruia să nu planeze prezumţia de vinovăţie !! S-a ajuns până acolo încât parlamentul – simbolul democraţiei într-un stat modern să fie considerat dictator „al majorităţii” şi nu forţa supremă în stat, după cum este stipulat în constituție. Nu este de mirare, însă, poziția critică față de Instituția supremă a Statului, pentru că tocmai cel care este singurul mai presus de lege*, fiind însuși legiuitorul, a fost, de-a lungul anilor doar o masă scolastică și de manevră, care a produs legi stufoase, confuze, ca să fie încălcate, devenind instutuția cea mai lipsită de încredere și de autoritate.
[*Parlamentul este legiuitorul ca instituție, ca individ, nimeni (absolut nimeni) nu este mai presus de lege!]
Oare cum se pot justifica diferențele enorme de câștig lunar între unii cetățeni care sunt plătiți din bani publici și alți cetățeni majoritari, de oricare alte categorii? Sunt acești beneficiari cu câștiguri de câteva zeci de mii de lei pe lună așa de capabili încât pot realiza norma de muncă a 10-20 de oameni deodată?! Pentru ce unii cetățeni (inclusiv foști torționari comuniști!) au pensii enorme comparativ cu câștigurile majorității românilor? Faptul că unii au avut salarii mari, nu dovedește altceva decât că au trăit foarte bine cât au fost salariați, având atunci posibilitatea acumulărilor substanțiale. Cert este un singur lucru: modul de salarizare din banul public și modul de calcul al pensiilor a fost total arbitrar, subiectiv și neechitabil. Întrucât reparația NU se mai poate face prin micșorarea salariilor și pensiilor inadecvate cu nivelul de trai românesc, există posibilitatea logică de impozitare gradată a acestor câștiguri, ajungând ca peste plafoanele mari, impozitul să fie de până la 90 %. Îmi aduc aminte prin anul 1963, un baschetbalist de la Harlem avea câștigul lunar de 100000 $, dar plătea un impozit gradat de până la 90 %, rămânând cu numai cca. 20000 $. De ce nu se poate înfăptui acest act justițiar și în România? Pentru că România NU are un parlament adevărat, unde să existe unitate națională (constructivă) și nu tabere exclusiviste, cum sunt în prezent, care duc, implicit, la rezultate negative!
Distrugerea economiei româneşti a fost actul cel mai concertat în toată perioada postdecembristă, uzându-se de câteva „strategii” minuţios ticluite. Restitutio in integrum a fost una dintre acestea, total inoportună pentru România, întrucât la momentul restituţiei situaţia era cu totul alta faţă de momentul etatizării. Astfel, o rafinărie cu doar câteva instalaţii şi utilaje, care în cei 50 de ani de după etatizare a fost modernizată şi extinsă la o capacitate de câteva ori mai mare, a fost restituită „in integrum” (!), pentru ca apoi să fie închisă şi vândută „la fier vechi”! Acest act de reparaţie morală a etatizărilor putea fi făcut prin despăgubiri și restituiri care să nu producă bulversare, ţinând cont de faptul că nu întreaga populaţie de după 1990 este responsabilă pentru actele petrecute la instaurarea comunistă DICTATĂ de către alianţa anglo-americană împreună cu URSS!! Aşa cum Grecia i-a fost refuzată lui Stalin, putea să i se respingă acestuia şi cererea României în sfera de influenţă comunist-stalinistă.
Norocul a constat că la cârma României de atunci nu a fost un servil al Moscovei, ceea ce s-a putut remarca prin înfruntarea grupului pro-rus: Ana Pauker, Vasile Luca, Teoharie Georgescu, prin menţinerea regelui ca şef de stat până la sfârşitul anului 1947 (caz unic în Europa!), prin îndepărtarea trupelor sovietice de pe teritoriul României, prin eliberarea totală a deţinuţilor politici în 1964 şi prin aducerea ţării la un nivel economic ridicat, astfel încât la preluarea conducerii politice de către satrapul de la Scornicești, balanța comerțului exterior era pozitivă (!), stabilitatea economico-financiară era din cele mai ridicate, datoriile de război erau plătite, motiv pentru care s-a desfiinţat sistemul de cumpărare pe bază de cartelă, căldura în apartamente în sezonul rece era neîntreruptă, benzina costa doar 50 de bani/litru, în condiţiile unui salariu mediu pe economie de cca. 1200 lei/lună.
E perfect adevărat că sistemul politic comunist* este cea mai mare aberaţie socială a lumii moderne, dar este la fel de adevărat că motivul, cauza creării acestui sistem îl constituie chiar darwinismul şi marxismul. Unde îşi au obârşia Darwin şi Marx? În Occident! Este uşor să acuzăm protagoniştii politico-administrativi ai României comuniste de până în anii ’65, dar şi-a pus vreodată cineva întrebarea cum ar fi fost acea perioadă cu clica ceauşistă la conducere? (Pentru că de comunism nu am fi scăpat ORICUM, după Conferinţa de la Yalta!). Dacă preluând o ţară echilibrată economic şi social ai reuşit să o aduci la starea de pauperizare, încât oamenii flămânzi, înfriguraţi, frustraţi au fost nevoiţi să-şi dea viaţa pentru a scăpa de acest calvar, imaginaţi-vă ce ar fi fost România dacă ar fi avut de la început un asemenea satrap în fruntea ţării.
În 1959 s-a început construcţia Combinatului petrochimic Brazi-Ploieşti. În 1962 (în trei ani!) a început să producă. Toată tehnologia a fost importată din Vest. Doar termocentrala (din afara combinatului) a fost construită sub licenţă cehă. Ce a urmat? Megalomania fără precedent! În anul 1973 a început construcţia combinatului petrochimic Teleajen-Ploieşti. După zece ani (!), România a suferit cel mai groaznic accident de muncă, în urma exploziei instalaţiei de piroliză găsindu-şi sfârşitul 42 de oameni, alegându-se astfel praful de toată munca depusă. Obsesia exportului NERENTABIL a dus ţara la ruină şi la sădirea unei stări sociale bazate exclusiv pe egoism, ură şi disensiune, pe care o simţim din plin în zilele noastre.
[*Acuzarea regimului comunist represiv din perioada 1945-1960 este pe deplin justificată, procesele înscenate fiind din cele mai odioase. Așa a fost procesul înscenat împotriva liderilor partidelor istorice, așa a fost procesul înscenat lui Lucrețiu Pătrășcanu, așa a fost procesul din 1959 înscenat evreilor acuzați de jefuirea băncii naționale (sic!) etc.
Uciderea este încălcarea Legii lui Dumnezeu, și comunismul este campion la încălcarea acestei Legi, dar 41 de crime pe zi, câte au loc în Statele Unite ale Americii, ce reprezintă?]
Să continuăm cu „strategiile” de distrugere a economiei utilizate în România postdecembristă. Închiderea întreprinderilor economice, pe motiv de nerentabilitate (sic!) a fost cea mai nocivă dintre toate măsurile, acţiune reuşită prin momirea salariaţilor cu 12 (sau mai multe) salarii compensatorii în vederea concedierii lor în masă şi cu ajutorul managerilor acestor întreprinderi, care au fost remuneraţi cu câştiguri de cel puţin zece ori mai mari faţă de câştigul mediu al salariaţilor, imediat după preluarea întreprinderilor şi instituţiilor de stat de către FSN şi apoi de CDR.
O altă stratagemă a fost trecerea uneia din bogăţiile strategice ale statului Român – gazul metan în aşa-zisa regie autonomă, care cu permisiunea de a-şi însuşi câştiguri nelimitate, a monopolizat principala sursă de energie a ţării în scopul falimentării întregii industrii româneşti. Această coterie a gazului metan şi-a construit două clădiri în oraşul Mediaş asemănătoare ca aspect şi grandoare sediului european de la Bruxelles, ajungând, în pofida spaţiului imens, absolut inutil din punct de vedere economic, să nu mai aibă nici măcar o gheretă pentru încasarea facturii gazului consumat şi nici lucrători care să citească lunar contoarele de gaz! Câştigurile angajaţilor acestor noi „proprietari” ai gazului metan românesc sunt de-a dreptul fabuloase în comparaţie cu cele ale majorităţii populaţiei. Ultimul om al coteriei îşi permite să-şi petreacă concediul anual în Thailanda, pe Coasta de Azur, în Miami etc, etc. Cartierele de vile şi blocuri ale „exploatatorilor şi vânzătorilor” de gaz metan sunt nelipsite şi grandioase, precum cele din Tg. Mureş, Mediaş etc. Pentru fiecare cameră a imobilului „gazist” este repartizată o cotă bine stabilită de gaz metan din cel care ar fi trebuit consumat pentru capacităţile de producţie, furnizoare de locuri de muncă.
O altă stratagemă, din aceeaşi categorie cu cea precedentă, este monopolizarea energiei electrice de către o altă coterie, a curentului electric, urmărind acelaşi scop de împovărare a unităţilor productive în vederea mofluzirii acestora, coteria arogându-şi dreptul la câştiguri necontrolate.
Toată acţiunea concertată a distrugerii economiei româneşti, în care un loc important îl ocupă dezmembrarea sistemului feroviar românesc, ajungându-se ca o distanţă de 243 km parcursă de un tren accelerat cu tracţiune diesel în mai puţin de 3 ore, să fie parcursă în prezent de un tren electric în 4 ¼ ore, a adus România în starea de diasporă!!
Aşa cum relatam mai sus, diaspora constituie cea mai grea povară a unui popor, pentru că acesta îşi poate pierde definitiv identitatea naţională. Diaspora nu reprezintă un act liber consimţit, nu reprezintă o simplă emigrare de plăcere sau un scop de explorare, expansiune etc. Diaspora este efectul emigrării silite sub acţiunea tiranică a despotului, care dictează soarta naţiei respective. Nimeni nu-şi părăseşte pentru un timp îndelungat sau definitiv țara, pentru că părăsirea locului natal este cea mai mare suferință produsă unei familii, etnii, popor. Cheltuim bani publici pentru pregătirea cadrelor, în speţă medicale, şi alţii beneficiază de pe urma lor, pentru că şi aceştia preferă diaspora pentru a trăi...
În Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, ţări cu densitatea de aproximativ 200 locuitori pe km2 (Franţa având numai 112 loc./km2), au imigrat numeroase etnii din Africa şi Asia, găsindu-şi locurile de muncă potrivite şi integrându-se întocmai în aceste ţări, iar din România plină de bogăţii, de capacităţi economice, de specialişti de tot felul, cetăţenii emigrează pentru a-şi salva existenţa? E groaznic! Cine este de vină? Oare totul se rezumă la grobianism la cel mai înalt nivel, la dezbinări şi la clevetiri publice? De aceea s-au înfiinţat posturi de televiziune, pentru adulaţie şi bârfă politică, ca să nu mai avem acces la cultură şi la educaţie inclusiv în domeniul creativ?...
Iată că România a ajuns campioană nedorită în nenumărate domenii:
- satele cele mai înapoiate din Europa (cu mici excepţii)
- venitul minim garantat la limita de subzistenţă
- învăţământul în degringoladă, ceea ce a dus la creșterea îngrijorătoare a numărului de analfabeţi
- cel mai mare număr de cerşetori şi hoţi ai diasporei româneşti
- cel mai mare număr de accidente mortale pe drumurile României
- cea mai numeroasă corupție
- cea mai scăzută asistență medicală.
Și ca totul să fie negativ, România este singura ţară din UE care nu are imn naţional (!), utilizând în prezent o improvizaţie creată ad-hoc la Revoluţia de la 1848.
În încheiere, vom comenta vicierea limbii române de către actualii academicieni, cerându-le în acest mod scuze celor care cu adevărat şi-au dedicat întreaga lor activitate scopului nobil de a avea şi a vorbi o limbă cultă.
1) Aglutinarea adverbului nici cu articolul nehotărât.
Această directivă dictatorială este lipsită de orice logică, fiind total inutilă şi generatoare de confuzii în scriere ori de câte ori este utilizat cuvântul nici ca adverb şi mai ales ca şi conjuncţie
2) Impunerea literei â în locul literei î.
Şi această directivă nu face altceva decât să genereze complicaţii inutile în scrierea corectă. Ba mai mult, sunetul î (din i) se apropie de sunetul i, dar este departe de sunetul a. Exemple: strimt, pindar, birnă, piine, în contrast cu stramt, pandar, barnă, paine, total inadecvate ca pronunţie.
3) Exprimarea vulgară a unui viitor indefinit şi confuz: prin o să.
Utilizarea acestei forme este mai mult argotică. Noi, în limba română avem viitorul I (eu voi... verb la infinitiv) şi viitorul II (eu voi fi... verb la participiu). Forma viitorului cu o să este vulgarizarea formei: eu am să... verb la prezent), care prin convenție poate fi asimilat cu timpul viitor, pentru că o expresie de tipul eu am să desenez, poate fi înțeleasă și: eu am de desenat !
Când eram copil, reţin că am auzit exprimarea cu o să în anumite scrieri muncitoreşti, dar pe nimeni dintre oamenii culţi (şi chiar mai puţin culţi) nu i-am auzit utilizând această formă de viitor, aşa cum face majoritatea de astăzi!
4) Cu toate că nu s-a impus încă forma întro, întrun, întradevăr, totuşi în virtutea imboldului produs de nicio şi niciun, se utilizează deseori forma vulgară (fără cratimă), care, desigur, nu are nici o justificare. Cratima înlocuieşte de obicei o literă, în cazul de faţă litera u din prepoziţia întru, pe care o elidează.
5) Prepoziţia datorită ne este impusă în prezent spre a fi utilizată numai cu sens pozitiv, total nejustificat, deoarece datorită înseamnă, pur şi simplu, care se datorează, care are drept cauză şi nimic altceva. Pe de altă parte, în actualul limbaj al armatei se utilizează un cuvânt ce nu are nimic comun cu limba română şi anume: capabilitate, care nu este altceva decât forţarea exprimării însușirii de a fi capabil, adică apt, în condiţiile în care în limba română avem cuvântul capacitate! Pentru conformitate, consultați DEX-ul. Dacă vreţi neapărat inspiraţia din engleză, vă propun să folosiţi şi următoarele exprimări: Eu vreau tu, Eu iubesc tu, pentru că aşa este în engleză: i need you, i love you!
6) Adverbul ca se utilizează în prezent de către orice vorbitor, indiferent de nivelul intelectual, cu formula ca şi, ştiindu-se că această formulă este necesară numai în cazul evitării cacofoniei. De exemplu, corect este: Trifoiul e necesar ca nutreţ, nu : trifoiul e necesar ca și nutreț. Dimpotrivă, exprimarea: lucerna este un nutreț ca și trifoiul, este corectă și absolut justificată.
7) Se ştie că un combustibil (solid, lichid, gazos) aprins este însoţit de o flacără luminoasă, denumită şi flamă, reprezentând o stare de oxidare violentă. Acest material, capabil să ardă (adică să ia foc) este numit total greşit: inflamabil, ceea ce înseamnă: care nu ia foc, neflamabil. De ce materialele care pot lua foc nu se numesc flamabile şi materialele care nu ard nu se numesc inflamabile ? Din cauza leneviei lingviştilor „academici”.
8) În ultimul timp, în virtutea debitărilor „savante” de corectări ale scrierii culte, tot mai des se utilizează forma: creează în loc de crează. Desigur, ştiinţa elementară despre lingvistică cere cunoaşterea pronunţiei în hiat (disilabic) şi în diftong (monosilabic). Dacă voi citi corect forma creează, aceasta va fi: cre-e-a-ză, ceea arată fără echivoc că forma este greşită, dar dacă voi citi ea în diftong: cre-ea-ză, se vede că introducerea artificială a unui e în cuvânt dă numai o aparentă corectitudine; corect este: crează (cre-a-ză), pentru că infinitivul verbului este a crea (cre-a) şi nu a creea (cre-e-a). Similitudinea lui a crea cu verbul a lucra, invocată de lingviștii contemporani, este o bagatelă, care arată mai degrabă impotența acestor schimbători decât calitatea academică. A crea nu este neologism „de ultimă oră” pentru a avea nevoie de paradigmă în conjugare, şi a lucra nici nu poate fi paradigmă, întrucât cele două cuvinte au structuri diferite, uşor de observat prin silabaţie!
O cu totul alta este situaţia în cazul cuvintelor: România, Maria, mândria, unde într-adevăr lipseşte un i pentru o prununţie corectă. Priviţi: Ro-mâ-ni-a; deci ultima silabă nu este ia cum pronunţăm în mod obişnuit (greşit), ci este a, pe care dacă l-am pronunţa în locul lui ia (care nu există!), ar suna total neplăcut. Silabisirea, însă, ne dă de gol. Şi lipsa literei я se resimte, aşa cum arătam mai sus.
9) O altă anomalie lingvistică o constituie superlativul absolut impus de către academicieni prin adverbul foarte. Culmea e că nu există calificativ de apreciere mai relativă decât foarte!! În orice hiperbolă, în orice exprimare exagerată, în orice apreciere subiectivă, în orice evaluare prezumtivă, adverbul foarte este nelipsit! Adevăratul superlativ absolut îl constituie, însă, cel mai – opinie cu care, fireşte, ateii nu sunt de acord, pe motiv că în alte sisteme (fizic determinate) există un alt cel mai. Să presupunem că aceştia au dreptate şi, în acest sens, dăm următorul exemplu banal. În cadrul unui sistem determinat fizic avem patru bile: una cu diametrul de 2 m, una cu diametrul de 5 m, una cu diametrul de 200 m, iar alta cu diametrul de 205 m. Să le apreciem. Conform teoriei false, dimensiunea de 200 m este apreciată cu calificativul de superlativ absolut: foarte mare (pentru că nu putem spune despre aceasta că e mai mare, întrucât cele de 2 şi respectiv, de 5 m NU sunt mari!), iar cea de 205 m este apreciată cu calificativul de superlativ relativ: cel mai mare!! Cu toate că teoria este cel puţin bizară, ea este unanim acceptată. De ce? Foarte simplu! Dacă s-ar accepta teoria justă, logică, s-ar accepta şi Dumnezeul Unic! Dumnezei sunt pe toate drumurile. Sunt dumnezei mici, mari şi foarte mari. Conform teoriei (false), un Dumnezeu foarte mare reprezintă superlativul absolut! Iată cum falsul lansat devine pentru naivi şi superficiali adevăr, în antiteză cu Adevărul (absolut), Care Se identifică prin Cel mai Mare Dumnezeu – Dumnezeul Unic Absolut.
10) În actuala vorbire publică, inclusiv în traduceri de filme, reportaje etc., substantivul POVESTE a luat locul multor cuvinte, cum ar fi: istorie, aventură, accident, biografie, relatare, expunere, comunicare; totul e poveste ! E de-a dreptul jenant și penibil cum posturi de televiziune cu audiență mare (ex. Antena 3) întrebuințează la infinit cuvântul „poveste”, inducând în acest mod o crasă incultură din partea realizatorilor de emisiuni TV. Nu-i exclus ca mâine, poimâine să apară drept titluri ale manualelor de istorie denumiri ca Povestea Patriei, Povestea Antică, Povestea Evului Mediu, Tratat de poveste universală etc.
11) Și tot în actuala vorbire publică (la posturile de televiziune, de radio, în presa scrisă, în pieţe etc.) se îmbrăţişează în mod crescând grobianismul prin utilizarea uzuală a expresiilor de tipul: ce Dracu’, la Dracu’, du-te Dracului, al Dracului de bine, al Dracului de rău, pe toţi dracii etc. Mai mult, în orice expresie în argou, tradusă în româneşte din altă vorbire, în speţă din cea americană, este nelipsit acelaşi mentor – Dracul.
Este logic că dacă admitem efectul având cauză, nu putem pune efectul pe seama hazardului! Dacă limba şi poporul român are în conţinut pe drac-ul (pe care îl mai alintă şi naiba), e absolut normal ca motivul, cauza să-l constituie faptul că poporul român este stirpe romană (nu doar o ţară latină!) şi din acest motiv, cel invocat zi de zi este propriul dumnezeu: Fiara romană – denumită, alegoric, dracon, în româneşte drac. Din nefericire, însă, Dracon-ul este identificat cu Diavolul şi Satan!...
Aşa cum ştim, dumnezeul răului (2 Corinteni 4.4) este denumit în Biblie: Diavolul (ho Diabolos) şi Satan (ho Satanas). În cartea Apocalipsa, care înseamnă: dezvăluire, destăinuire, revelare, apare şi informaţia despre păcatul originar şi despre autorul acestuia (Diavolul şi Satan), denumit aici şi: Draconul (ho Drakon) şi Şarpele cel vechi (ho ofis ho arhaios). Denumirea utilizată de către apostolul şi profetul Ioan este o pură alegorie, reprezentând Fiara de la sfârşitul vremurilor, cu şapte capete, zece coarne şi zece diademe, care, cum bine se ştie, este prezentarea alegorică a imperiului mondial condus de către Satan – descris în viziune cu acelaşi chip al Fiarei şi denumit ca atare: ho Drakon (în italiană – il Dragone, în engleză – the Dragon, în germană – der Drache, în rusă – Drakon etc).
Scriptura şi în special Apocalipsa ne prezintă această Fiară (a opta) ca fiind Imperiul roman refăcut (Apocalipsa 17.11) şi, coincidenţă sau nu, România este singura ţară latină care nu are nume propiu, utilizând pentru identificare statală doar un apendice al Romei !! Din acest motiv, nu este de mirare că poporul acestei ţări nu pronunţă în vorbirea curentă niciodată: Dumnezeul meu sau Domnul meu, fiind singurul popor care îl invocă, atât în scris, cât şi în vorbirea curentă, aproape exclusiv: pe Dracu’, ajungând până acolo încât orice text vulgar, orice injurie, orice onomatopee (!), traduse din engleză, americană, spaniolă, franceză să aibă în conţinut pe dracu’! Este mai mult decât intrigant faptul că scrierea română a Bibliei are pentru Dracon-ul din Apocalipsă un cu totul alt cuvânt şi anume: balaur, fără nici o justificare etnică, lingvistică şi, mai ales, scripturală! Şi ciudeţeniile româneşti nu se opresc aici. Aproape peste tot în Scriptură (traducerea Cornilescu ed. 1921), denumirile: demon şi diavol (cuvinte şi proprii şi comune) sunt substituite cu cuvântul drac, care dacă ar fi să-l considerăm derivat de la Drakon, ar trebui să fie înscris în Apocalipsa cap. 12 (unde se găseşte în scrierea originală, dar nu se găseşte în scrierea românească!) şi NU ar trebui să fie folosit sub nici o formă la plural, ca substantiv comun, Drakonul fiind unic şi având, din acest motiv, numai singular.
